Nu te întreba încă de ce, nu-i momentul.
Anii curg în detrimentul tău și încă nu-ți amintești când a început totul, când te-ai deconectat complet. Ar trebui să-ți aduci aminte ca să poți să lupți cu ziua de mâine. Încă ești copil, încă ești acasă și ai în jurul tău prietenii care încă n-au plecat nicăieri, pe care nu i-a luat încă viața de lângă tine. Ești în vacanță și zilele au toate același nume, calendarul s-a blocat la o dată întâmplătoare, care va rămâne fixată în amintirea ta mult timp de-acum încolo. Toată vacanța n-a fost decât o zi.
Pentru că ziua aia se tot repetă. Ai impresia că ai mai spus la un moment dat același lucru, că ai mers cu aceiași oameni în același loc, iar asta nu pentru că e orașul mic și n-ai unde altundeva să te îndrepți. Același scenariu și o imponderabilitate stranie. O depersonalizare strigătoare la cer. Aici ești tu. Și viața e în altă parte.
Te vezi de undeva de deasupra și încerci să le spui că ceva nu e bine, dar nu te înțelege nimeni. Unde altundeva să fii? Cum adică nu simți? Și-ți reciți poezia din nou și din nou, ca să nu pară că nu ești acolo, că nu ești prezent. Răspunzi uluitor de bine, deși tu nu-i auzi. Și ai vrea să știi unde naiba te poartă pașii, dar ei au fost programați dinainte. Mergi pe pilot automat oriunde merg și ei. Și încerci să te convingi că ești ca toți ceilalți, că faci ce fac și ei, că ești în sfârșit de-a lor.
Doar că nu pari să te mai trezești. Parcă ai trăi într-o bulă, ca-n Truman Show, și nimeni și nimic nu te poate scoate de acolo. Ești pentru prima oară prins între lumi, cum vei mai fi de multe ori mai pe urmă, atât în coșmaruri, cât și în viață. Nu mai ai lacrimi să plângi, nici cuvinte să-ți spui, așa că te mulțumești cu senzații, cu stimuli veniți de nicăieri. Și nicio mână care să te tragă afară.
Parchetul scârțâie sub pașii tăi. E bine, nu ești imponderabil, exiști fizic, ești acolo. Lumina după-amiezii, filtrată de perdele, face să joace în fața ta rotocoale fine de praf desprins de pe rafturi. Totul e familiar și străin în același timp. Patul răvășit încă îți păstrează forma caldă în cearșafuri, iar pe pernă se odihnesc câteva fire de păr care au pierdut războiul cu somnul. Când deschizi geamul, scrumul întins pe tablă azi-noapte te privește în ochii stinși, iar de afară se revarsă o oază de sunete. Afară lumea trăiește, viața trăiește, asfaltul trăiește. Realitatea se oglindește în privirea ta sticloasă, dar tu nu te vezi în oglindă, nu te simți la atingere, iar pozele cu tine ies încețoșate, de parcă te-ai împuțina sub privirile tuturor. Straniu- nimeni nu obsevă nimic.
Nu e vina ta că nu simți nimic. Te-am văzut azi-noapte, când escaladai pervazul și te uitai ca prin transă la lună, ți-am simțit angoasa: voiai să sari. Dar era prea puțin până jos și știai că ai să supraviețuiești, apoi ai să te chinui mulți ani până să redevii jumătatea de om care încă ești acum. Nu merită efortul. Iubești prea mult viața și ți-e frică de moarte. Chiar dacă viața nu te iubește, vei găsi o cale.
Ai făcut totul ca la carte și totuși te urăști. Ai făcut tot ce se aștepta lumea de la tine. Și totuși nu-s pe deplin mulțumiți cu tine. Ai impresia că n-o să fii niciodată mai mult ca acum și că ai fost cumva condamnat de la naștere să nu poți să atingi culmile care ți-au fost impuse. Cel mai greu e să accepți. Să te obișnuiești cu faptul că nu ești mai deosebit decât sutele de mii de oameni care s-au născut odată cu tine. De ce tocmai tu? De ce nu tu? Dar clar nu tu. Ți s-a spus de când ai făcut primul pas că trebuie să faci lucruri mărețe. Și iată-te la 17 ani, singur cu niște gânduri care ar fi trebuit să te ocolească și din cauza cărora ai uitat să fii tu însuți.
Dacă ți-aș spune că merită să mai aștepți câțiva ani ca să te regăsești, ai accepta vestea? Ai crede că merită să mai agonizezi atâta timp? Ți-ai da timpul ăsta? Dacă ți-aș spune că întâi trebuie să simți mizeria, ca mai apoi să ai acces și la alte senzații, ai suporta asta? Dacă ți-aș spune să ai răbdare, m-ai înțelege? Ai fi în stare să nu confunzi răbdarea cu rutina mortală? Dacă ți-aș spune că asta trebuie să simți acum, că nu-i altă cale, că nu există scurtături, dar că într-o zi vei înțelege, m-ai lăsa să sufăr cu tine încă puțin?
Iulie 2018
Psihologul meu de-atunci mi-a zis așa:
Vrei să te sinucizi, da? Ok, fă-o. Chiar încearcă. Dar n-o să reușești, te asigur. Și știi de ce? Fiindcă există un timeline. La t0 te-ai născut, acum ești la t22 și să presupunem că la t23 te hotărăști că ai încheiat socotelile cu viața. Bun. Problema e că ție nu ți-e dat să mori la t23, ci la t30, t45, t73, știu eu. Și n-o să mori. O să ajungi în spital și o să îți petreci următorii 7 ani învățând să mergi și să vorbești. Ai tăi or să te șteargă iar la fund și or să-ți dea să mănânci cu lingurița. Și tu o să fii acolo, conștientă, perfect conștientă, dar incapabilă să faci orice altceva. Poate paralizată, poate mai rău. Vrei să faci supradoză din medicamentele pe care ți le-au dat? Bun, fă-o. Dar te asigur că o să te trezești peste ceva timp, cu jumate de creier prăjit, iar ai tăi or să fie acolo să șteargă saliva care-ți curge din gură. Nu-i prea încântător, nu? Parcă nu-ți mai vine să încerci, așa-i? Nu mai bine faci ceva util cu timpul ăsta?
Nu m-a pus pe picioare în clipa aia. Nu mi-a redat dragostea de viață pocnind din degete. Nimeni nu va putea să facă asta. Nimeni nu va putea să te iubească în locul tău. Vor putea să te iubească alții, da, dar nu va avea aceeași valoare, pentru că sufletul tău tânjește după acceptarea ta, înainte să-i trebuiască altceva. Nimeni nu poate iubi viața în locul tău, nimeni nu va putea trăi pentru tine. E dureros să nu simți, să nu te simți. E dureros să nu poți face nimic pentru tine în momentul ăsta. Dar ești de-abia la t22. Și timeline-ul tău e mult mai lung de atât. Mâine poate fi t0, dacă-ți dorești, mâine o poți lua de la capăt.
Mai 2018
Tulburarea de personalitate de tip borderline poate provoca o gamă largă de simptome care pot fi, în mare, grupate în 4 categorii:
- instabilitate emoțională: termenul psihologic pentru aceasta este „dereglare afectivă”
- modele perturbate de gândire sau de percepție: distorsionări cognitive sau de percepție
- comportament impulsiv
- relații intense, dar instabile cu ceilalți.
Dacă suferi de BPD (borderline personality disorder), poți experimenta o întreagă gamă de emoții intense și deseori negative, precum: furie, durere, rușine, panică, senzații de goliciune interioară și de singurătate de lungă durată. Poți experimenta schimbări bruște ale stării de spirit în intervale foarte scurte. Este comun pentru pacienții care suferă de BPD să se simtă disperați și suicidali, apoi extrem de binedispuși câteva ore mai târziu. Anumiți pacienți se simt mai bine ziua, alții- noaptea. Pattern-urile comportamentale variază, elementul comun fiind schimbările drastice de dispoziție.
Te poți confrunta cu gânduri ciudate, cum ar fi senzația că ești o persoană rea, sau chiar senzația că de fapt nu exiști. Poți auzi voci străine de cea a propriilor gânduri și te poți simți de parcă nimeni nu te poate ajuta să ieși din această stare. De asemenea, poți fi tentat să te automutilezi și ești foarte înclinat către excese, fie ele alimentare sau de altă natură (abuz de alcool sau de substanțe halucinogene, dese escapade amoroase care se pot finaliza prin comportamente sexuale nesăbuite).
Te poți simți deseori abandonat, acest sentiment concretizându-se în stări de anxietate și de furie profundă, ceea ce te poate conduce la comportamente nepotrivite față de persoanele de care te agăți cu disperare, cum ar fi: să le trimiți în continuu mesaje, să le suni la ore nepotrivite, să îi ameninți cu sinuciderea sau cu automutilarea în cazul în care decid vreodată să te părăsească.
Alternativ, poți simți că alte persoane te sufocă sau încearcă să te controleze, ceea ce te va face să te înfurii foarte tare și să te retragi în sinea ta sau chiar să le adresezi cuvinte urâte. Aceste modele comportamentale se pot concretiza în relații de tipul love-hate cu persoanele din viața ta. În general, nu poți vedea interacțiunea cu ceilalți decât după tiparul alb-negru: fie o anumită persoană e minunată, iar comunicarea cu ea- perfectă, fie relația cu ea e sortită eșecului, fiindcă persoana respectivă e îngrozitoare. Nu există cale de mijloc, iar asta îți poate afecta atât viața personală, cât și cea profesională.
În general, lucrurile stau așa: du-te-ncolo, vino-ncoace, lasă-mă și nu-mi da pace.*
Poți opta pentru opțiunea standard sau poți alege pachetul full option, cu depresie, anxietate și multe alte chestii minunate pe care nu le poți explica nimănui altcuiva în afară de psihiatru. Așadar, recuperarea ta poate ține de la câteva luni, la mulți ani. Totul depinde de tine, de calitatea oamenilor de care te înconjuri, de tăria voinței tale de a fi bine, de harul doctorilor la care nimerești, de nimerirea combinației magice la pastile și de susținerea de care ai parte.
Vestea bună e că toate dereglările și disfuncțiile au un nume și că starea ta de spirit există undeva, într-un clasor, sub oblăduirea unei litere magistrale. Și viitorul tău depinde de măiestria jobenului fermecat, care sortează nebunii și astenicii în casa potrivită, după considerente știute doar de el. Șase-șase și poarta te-nchide-n casă. Alea iacta est!
*National Health Service, UK (https://www.nhs.uk/conditions/borderline-personality-disorder/symptoms/)