Trenul se pune în mișcare.
Ușor, fără grabă, fiindcă nimeni nu așteaptă pe nimeni la destinație. Îi poartă în liniște pe proscriși peste câmpii pârjolite și printre dealuri surpate. Pe dinaintea ferestrelor se perindă secvențe dezolante, cu fabrici și case de oameni lăsate în paragină, locuri pe care le părăsise viața cu mult timp în urmă. Undeva, în zare, un furnal încă mai fumegă. Cine știe cât de departe e și de ce o mai fi...
Pe partea cealaltă a trenului, șoseaua șerpuiește printre dâmburi, iar convoiul de mașini avansează, pierdut în gânduri, prea încet pentru ca ochiul omenesc să poată sesiza mișcarea. În amonte s-au oprit toate, ca la un semn, pentru ca pasagerii să se închine la crucea înaltă de pe munte și să vadă soarele cum apune dincolo de culmi.
Trenul se mișcă în zig-zag peste șosea, paralel cu ea, umăr la umăr cu ea, dincolo de ea. Îi lasă în urmă pe cei care au refuzat să meargă și le căinează mersul îngenuncheat și obositor care ține deja de o săptămână. Unii pur și simplu aleg să nu se ferească din calea sfârșitului lumii. Și poate că-i mai bine așa. La sfârșit tot ne ia urma, inevitabil. Iar unii vor regreta că s-au bucurat la furnale care încă fumegă, în loc să stea să se mai închine o dată la ceea ce a fost.
„Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile”, citește în tren femeia zveltă cu buzele cărnoase, pe care aș fi distribuit-o în rolul lui Pocahontas. Vis-a-vis, în trenul arhiplin, în care se înghesuie toată lumea care n-a avut bani să se încoloneze pe șosea sau care pur și simplu a vrut să mai câștige niște timp, o cucoană s-a întins pe două scaune, desculță, și moțăie cu Kindle-ul deschis pe genunchi. Mie-mi bate soarele în ceafă și-mi aruncă umbre întrerupte pe foi, așa că nu pot citi. Urmăresc cu coada ochiului coloana care se întinde până dincolo de capătul dimensiunii pe care o cunoaștem noi. Apoi razele se răzlețesc și se rarefiază, închise în cutia cernită de nori grei care încep să tremure și să se învolbureze. În curând va curge toată seva din ei, iar lumea va încremeni, prinsă de furtună și nimic nu va mai fi cum știam.
Coloana care înaintează agale e un fel de mașină a timpului, care te transportă în vremuri imemoriale, în care familiile luau masa împreună duminica. Ce coincidență, chiar e duminică... Iar oamenii sunt obligați să se reunească din nou și să se supună ritualului fără să crâcnească, așa cum au făcut-o și duminica trecută și cum o vor face și duminica viitoare, dacă timpul nu va alege să stea în loc până atunci. Nu-i nimic pe masă, doar un lighean cu apă tulbure, în care familiile prinse în trafic își spală rufele departe de perechile de ochi curioși care-i depășesc vuind pe calea ferată. Era mai bine pe timpuri, când circulau alternativ mașinile- săptămâna asta cele cu numere pare, săptămâna cealaltă cele cu numere impare... Era mai bine pe timpuri...
În gară, trenul stă două minute, suficient ca să observi cu amărăciune întârzierile de zeci de ore afișate pe panourile mecanice. Nici timpul nu mai e ce-a fost... Cu priviri lacome și piezișe, pasagerii se uită la semenii lor din coloană, care-și trăiesc visul. A fi una din zecile de mii de zale ale șarpelui mecanizat care te duce și te aduce de ici până colea e un simbol al statutului. E un mesaj subliminal: „Noi am reușit!”, chiar dacă în gând încolțește cu sfială un gând interzis: „Dar poate că, în cele din urmă, era mai bine pe timpuri...”
O notificare pe ecranul telefonului mă trezește din letargie: „Guvernul vrea să scoată o carte cu realizările din acest mandat, pe bani publici”. O resping cu dezgust și mă întorc în visare. Știu că apele se vor despărți din nou, iar un Moise- voce digitală a rațiunii îi va împărți iarăși pe comentaci în două tabere. Îi și văd pe cei din coloane comentând indignați, în timp ce pasagerii din tren înghit în sec și-și văd de drumul lung spre casă. Ei încă mai cred că a nu fi de acord cu ceva reprezintă un exercițiu al libertății opiniei...
La capăt de drum, ne înșirăm cu toții în fața ușilor prost izolate prin care a nins în vagon. Coborâm pe peronul murdar, fără să băgăm în seamă desenele de pe ziduri. În societatea asta anomică, nimeni nu e pedepsit pentru nimic, sau cel puțin așa ni se pare nouă. Mergem și ne închipuim că cei care ne mâzgălesc constant zidurile de apărare sunt aceiași vandali de pe metereze, plătiți de străini și gazați de ai noștri pentru că s-au adunat să strige măscări în piața mare într-o vară. Dar nu-i nicio problemă, în curând corporațiile nu-i vor mai plăti, pentru că vor pleca din țară. Cine știe, poate că așa se vor lăsa de prostii și vor face să fumege din nou furnalele fabricilor dărâmate pe care le-am vândut pe nimic ca să plătim în rate visul ăsta american.
Pe vandali îi vom pune la muncă, îi vom pune să cârpească ziduri și să sape șanțuri de apărare în jurul orașelor, să ne ferească de dezinformări și să țină străinii lacomi departe de aurul nostru ascuns. Cartea se va umple cu poze alb-negru de pe șantier, unde vandalii reconstruiesc măreția neamului, în timp ce bunii samariteni care au cotizat la mântuirea lui dau din nou cu biciul virtuții. N-o să mai scrie nimeni pe ziduri și n-o să mai stea nimeni în coloană. Obrajii supți ai țări se vor umple din nou de culoare, iar trenul va trece peste Câmpiile Elizee și peste dealurile abundenței. Va fi mai bine ca pe timpuri.
Ianuarie, 2019. Am terminat cu toții de sărbătorit și ne întoarcem acasă, să luăm viața în piept. Când ultima mașină din coloană se parchează pe ultimul loc liber rămas pe trotuar, luminile se sting în case și rămânem doar cu gustul amar și metalic al zilei de mâine. Parcă se spera mai bine pe timpuri...
Comments