Omul cât trăiește învață.
Întâi cică „i se urăște cu binele”, apoi învață să îi fie bine. Învață să citească printre rânduri, să scrie așa cum vrea să-i fie scris, să vorbească despre cele nerostite, să deschidă bine ochii și să-i țină larg deschiși în ciuda oricărei primejdii. Întâi demarează turbat, apoi învață să o ia mai încet și, ocazional, să se oprească pentru a admira priveliștea. Cătălin de la Coma spunea, pe o melodie de-a lui Criss Blaziny, o chestie pe care, dacă aș fi putut (sau, mai degrabă, dacă aș fi vrut eu neapărat), mi-aș fi tatuat-o (de preferat pe frunte): Nu uita să mai și respiri, drumurile toate mai au și opriri.
Sau poate nu toți caii mor când vrem, cum cânta pe o melodie de la Coma.
Mai sunt 2 zile și intrăm în noul an. Care, după unii, e o carte proaspătă, cu 365 de file nescrise, care te așteaptă pe tine să le umpli numai cu bezele, sclipici, paiete și petale de trandafir. Mi se pare disproporționată comparația. Pentru că și eu mi-am dorit să scriu nu știu câte cărți până acum și am ajuns, într-un final, să mă limitez la niște banale statusuri pe Facebook. Și asta din an în Paște. Am admis în sinea mea că mai am de citit până să pot scrie de capul meu. Pentru că vreau ca atunci când voi scrie, să scriu cartea aia pe care mi-aș fi dorit la un moment dat s-o citesc și n-am găsit-o.
Nu, anul care vine nu e altceva decât încă un an, nu un colac de salvare sau o urare frumoasă de distribuit în masă. Au spus-o mulți și o voi întări și eu: înveți câte puțin în fiecare zi, îți îmbunătățești viața pas cu pas, nu dintr-o dată, de pe azi pe mâine, care, în noaptea dintre ani, se transformă în proverbialul „de pe-un an pe altul”. Pentru anul care vine, nu-mi doresc să fiu mai bună sau mai rea, îmi doresc să rămân eu însămi. Și cu asta lucrăm.
Anul ăsta a fost puțin mai altfel decât cei din urmă, pentru că reprezintă o piatră de hotar pe drumul meu în viață. Anul ăsta am terminat facultatea. Uitându-mă în urmă și gândindu-mă cum mi-a fost în ultimii 3 ani, mă mir că am fost în stare de asta. De multe ori am minimizat toate eforturile pe care le-am depus și, aderând la spiritul de frondă specific vârstei și generației mele, mi-am întărit convingerea că toată lumea termină o facultate, nu-i așa mare scofală. Pentru mine e. Pentru că mi-a plăcut ce am făcut, am făcut cu seriozitate tot ce mi s-a dat și mi-am pus sufletul și mare parte din capacitatea intelectuală într-o lucrare de licență care să corespundă exigențelor mele. Propriilor mele exigențe. Pentru că, din păcate, eu rămân cel mai dur critic al meu. Și asta e atât un șut în fund care să mă catapulteze într-o altă etapă a dezvoltării, dar și o piatră de moară al naibii de grea, care mă ține pe drum mult după ce afară s-a întunecat.
În ăștia 3 ani, care au culminat cu absolvirea, am trecut prin furcile caudine și am încercat să mă maturizez cum am putut. Am tăiat din poză oameni de care mă legau prietenii pe care le credeam trainice. Și a trebuit să mă obișnuiesc cu asta. A trebuit să trag aer în piept și să încep să mă scot eu pe mine la plimbare. Să merg de una singură la concerte, pentru că mă săturasem să le ratez pe cele mai bune doar pentru că nu reușeam să trag pe nimeni după mine. Și poate cel mai greu a fost să interiorizez faptul că nimeni nu se uita urât la mine pe stradă, că nu se zgâia nimeni în sufletul meu, cu scopul specific de a-mi afla călcâiul lui Ahile și a mă lovi acolo. Al doilea cel mai dificil aspect a fost cel al singurătății asumate. Trăim în continuare într-o societate care leagă succesul personal de raza cercului de prieteni, cunoștințe și relații pe care ai reușit să ți-l faci. Eu am avut curajul să-l tai în două, în trei, în patru, să fac fluturi din origami din el, să fac ce mă taie pe mine capul ca să-mi fie mie bine.
M-am tratat de nevoia bolnăvicioasă de a avea în jurul meu persoane toxice, care-mi întrețineau starea proastă de spirit și care mă priveau cu ranchiună când încercam să fac și ceva benefic pentru sănătatea mea mintală. A fost dureros, pentru că avea, atâtea în comun cu ei... Mai puțin dorința de a crește. Aia îmi aparținea în totalitate și a trebuit să-mi asum responsabilitatea pentru ea.
Mi-am educat simțurile, ca să nu se mai revolte de câte ori vedeau în altă parte „mai bine”, tot așa cum îți educi papilele să nu mai ceară zahăr la cafea. Treptat, treptat, până când gustul amar se transformă în aromă bogată. Am înțeles că nu trebuie să-mi dau pumni în cap când văd că prietenii mei încep să se logodească și să nu mai confund binele celorlalți cu ceea ce îmi este mie benefic. La urma urmei, am fost cerută în căsătorie de 2 ori în ultimii 2 ani și ambele relații s-au sfârșit tragic, în țâfnă, ură și rahat care n-a refulat pe nicăieri. Mi-a ieșit os pe os, apoi prin pori, până am eliminat toată otrava din corp. Pentru că, dintr-un motiv sau altul, am dat doar de oameni nepotriviți. Și e un proces laborios și dureros de inutil să sincronizezi două ceasuri, dintre care unul merge bine și are mecanisme trainice, iar celălalt e setat să arate ora exactă de două ori pe zi și atât.
Am făcut cunoștință cu mine. Cea care a început să răzbată la suprafață după un sevraj și o vară întreagă în care n-am pășit afară din arealul meu vital. Sevraj, da. Pentru că din luna februarie iau tratament psihiatric pentru depresie (și anxietate, până prin iulie) și pentru probleme cu somnul. Și până mi-a fost nimerită combinația norocoasă, am băgat în mine tot felul de chimicale care s-au jucat cu mintea mea până au făcut-o clisă, melasă. Iar atunci când am fost internată la sanatoriu, m-am trezit dintr-o dată fără alea 7 pastile pe care le luam zilnic și trecută pe o combinație relaxată de 2 medicamente diferite. Bineînțeles că mi-a luat o perioadă până când s-au oprit fluctuațiile de tensiune și până când m-am pus binișor pe picioare.
Am renunțat repede la terapie, pentru că așa fac eu, așa sunt construită. Mă plictisesc foarte repede. Dar n-am abandonat promisiunea de a lucra cu mine, pentru a mă asigura că binele pe care de-abia am ajuns să-l simt nu-i temporar sau iluzoriu, pentru a-l transforma într-o realitate durabilă. Încă am o dificultate în a sparge tiparele ghinioniste și nesănătoase care mi-au guvernat viața și mi-au făcut-o un Iad. Mi-e greu să-mi asum întru totul singurătatea și să nu mă arunc într-o relație cu primul om care pleacă urechea la problemele mele. Sau măcar să nu mă îndrăgostesc fără speranță și nemărturisit de el. Doar că subconștientul lucrează și nu mă lasă să ajung prea departe, apăsând pe butonul de panică și trosnindu-mi câte o amintire dureroasă în mijlocul unei conversații, ca să-mi arate că încă nu m-am vindecat. Și să-mi amintească să-mi dau timp.
Am încercat să țin pasul cu vremurile și cu cei de-o vârstă cu mine, dorindu-mi din suflet să le fac pe toate la secundă, să mă angajez repede-repede, să-mi găsesc pe cineva repede-repede, să slăbesc repede-repede, să mă mărit repede-repede, să-mi iau casa mea cu soțul meu repede-repede, să mă angrenez repede-repede în circuitul ăsta cronofag și antropofag. Și mi-am dat seama că, pentru mine (pentru nimeni altcineva, ci doar pentru mine, îndeosebi), nu e cea mai bună opțiune și n-ar însemna decât un ciclu infinit al depresiei. Vindec parțial o durere cu un alt junghi, care mă jenează mai puțin, trag de mine încă puțin, mai îndes una-două chestii în subconștient, mai reprim o nevoie și-o dorință și mă târăsc așa prin viață. Nu-i cea mai bună cale de urmat.
Am plâns amarnic când a trebuit să renunț la a da licența odată cu toată lumea, în sesiunea din iulie, pentru că am luat-o ca pe o înfrângere personală. În liceu am fost olimpică și șefă de promoție, intrată prima la facultate, studentă eminentă care a luat bursă în toți ăia trei ani, cum să dau licența în toamnă și, Doamne ferește, să nu intru la master? Și aici intră în peisaj depresia, care m-a obligat să stau pe tușă și să fac lucrurile cum nu le-am făcut niciodată până atunci: pe îndelete. Să îmi acord prioritate și să mă vindec pe mine întâi, de-abia apoi, dacă mai am resurse, să mă apuc de treabă. Iar dacă n-am, să stau să-mi încarc bateriile. Tot pe îndelete, ca să elimin orice risc de scurtcircuit.
Nu mă gândeam că o să pot vreodată să numesc depresia unul din cele mai bune lucruri din viața mea. Dar m-a învățat lecții prețioase, la care nu cred că aș fi fost atentă în alte circumstanțe. În primul și în primul rând, m-a (re)învățat să vorbesc. Am încercat mult timp să transmit semnale în eter ca să dau de înțeles că sunt la ananghie. Unul mai explicit decât celălalt. Colegii de facultate mă luau în glumă și-mi spuneau că nu e posibil ca cineva atât de concentrat, de motivat și de plin de viață ca mine să fie în depresie. Dar uite că eram. Acum doi ani, în vară, când mi-am luat inima în dinți și i-am zis tatălui meu că am nevoie de terapie, mi-a spus să slăbesc și să văd ce fericită o să fiu pe urmă.
În cele din urmă, cineva l-a scuturat bine pe tata și i-a arătat cât de periculoasă și de înșelătoare poate fi depresia. Iar asta mi-a dat mie răgaz să mă întremez ca să le pot spune tuturor povestea mea, inclusiv alor mei, care n-au înțeles mereu cu ce se mănâncă bolile psihicului, dar s-au arătat dornici să învețe. Poate cel mai frumos lucru din anul ăsta a fost dezvăluirea pe care mi-a făcut-o mama- că a început să-și cumpere cărți de psihologie și de dezvoltare personală ca să înțeleagă cu ce mă confrunt și să învețe cum să-și controleze temperamentul coleric ca să mă ajute să ies cu bine și din asta.
Mi-am făcut un scop în sine din a vorbi cât se poate de mult despre depresie și boli mintale. Știam că e un subiect marginalizat pe la noi, dar nu mi-am dat seama cât e dracul de negru până n-a trebuit să mă iau personal la trântă cu el. Nimic nu te descurajează mai tare decât părerile și „sfaturile” celorlalți când ești la pământ. Toți se pun în pielea ta și îți arată cât de ușor s-ar putea rezolva problemele astea, pierzând din vedere că nu suntem într-un mediu aseptic, în care rana se cicatrizează instantaneu, sau pe tărâmul minunat al matematicii, în care logica și teoremele rezolvă întotdeauna totul. Durerea cea mai mare e cea pe care o simți tu și nimeni nu-și poate sufla nasul în rana ta sufletească. Ne trebuie lecții intensive de igienă emoțională ca să învățăm să respectăm suferința în toate formele ei și să nu o comparăm cu nicio altă situație cu care s-a mai confruntat cutare sau cutare. Bagajul emoțional poate semăna cu o cutiuță de bijuterii, dar încearcă să-l ridici și-o să vezi că te pune la pământ. Aparențele înșală și nu ne dau dreptul să judecăm mai blând sau mai aspru.
Am învățat să savurez singurătatea și chiar să mă izolez bucuroasă câte două zile la rând după anumite perioade de socializare intensă, ca să mă ocup de mine și să-mi adun gândurile. Acest aspect este de importanță vitală, din punctul meu de vedere, după ce te-ai confruntat cu senzații de depersonalizare și cu pierderea oricărei urme de interes față de tot ceea ce te făcea să vibrezi odinioară. Mi-am redescoperit pasiunea pentru scris, citit și fotografie și m-am hotărât să o cultiv, oferindu-i grija și atenția de care are nevoie. Și timp. E o constantă în tot și-n toate.
A fost un an deosebit de greu și de obositor, care s-a adunat pe suflete cum se strânge ploaia-n nori, întunecându-le și îngreunându-le. A fost anul în care #metoo a luat avânt mai abitir ca pe finele lui 2017, anul în care s-a scris peste tot despre abuz fizic și psihic și în care am citi zeci de povești care mi-au făcut sufletul să se cutremure de jale și neputință. Ultima dintre ele a fost povestea unei fete de la mine din facultate, despre care sunt sigură că ați citit pe Casa Jurnalistului. Mai multe povești de genul puteți descoperi în lista de link-uri de la sfârșitul postării. A fost anul în care n-am mai avut curaj să ne spunem la telefon să auzim numai de bine, pentru că a devenit caduc, picat în desuetudine.
Dar a fost și anul care a văzut zorii empatiei. În mijlocul furtunii de rahat în care ne aflăm, redescoperim cum să fim oameni, iar asta mă bucură enorm. Mă liniștește întrucâtva să știu că într-un viitor îndepărtat, oamenii de vârsta mea nu vor mai fi priviți chiorâș când vor recunoaște că și-au atins limitele și că trebuie să-și ia niște time out ca să poată să meargă mai departe. Zâmbesc la gândul că vor avea parte de ajutor și de susținere, dar, mai ales, de înțelegere și de empatie. Iar drumurile nu se vor mai curma brusc, într-o fundătură, din care te sustragi în laț sau cu supradoză de medicamentele de pe rețetă.
Mai sper pentru ei și că vor putea, la un moment dat, să-și cumpere timp, câte o bucată zdravănă pentru fiecare nu-mi permit să pierd timpul pe care l-au aruncat printre dinți părinții sau bunicii lor, care i-au blestemat cu un ADN fragil, în care au înscris teama și amarul. Cum e gândul ăla pe care-l alungi cu un dor de palmă încă dinainte să se fi fofilat printre cuvinte? Cancerul are și ceva genetic. E și o genă a cancerului. Așa cum e și o zodie a depresiei, sub care ne naștem toți odată și-n care naștem și noi, la rândul nostru. Dacă travaliul nu s-ar fi zorit, ne nășteam în altă zodie. Dar nu ne-am dat timp. De-aia îmi doresc și pentru voi tot timpul pe care ați refuzat să vi-l dați la vremea lui.
În borcanul cu amintiri, în capsula timpului, așez de data asta numai momente frumoase. Și nu după canoanele esteticii, ci după placul sufletului. Pun momentul în care profesoara de politici publice de la facultate a stat cu mine și m-a așteptat să îmi termin lacrimile la sfârșitul unui curs despre violența domestică, recomandându-mi căi de ieșire din relația abuzivă în care eram blocată și pansându-mi sufletul cu o recomandare literară pe care o voi prețui întotdeauna. Este vorba de una din cărțile Petronelei Rotar, nu vă zic care, ca să le luați la rând și să o descoperiți pe cea care vă face praf zidurile de apărare. Urmăriți-i și blogul, e una din acele New Year's resolution pe care mi-o doresc eu pentru voi.
Adaug și întrevederile grupului de street art și politică, puse la cale de profesoara mea de artă și politică (al cărei curs din anul al III-lea a fost cel pe care l-am așteptat cu înfrigurare și care mi-a plăcut cel mai mult dintre toate). Nou-descoperita mea pasiune pentru street art m-a ajutat să-mi mai limpezesc mințile, în timpul expedițiilor urbane pe care le făceam ca să strâng bucăți colorate din țesutul Bucureștiului (la fel cum strângea medicul acesta legist tatuajele pe care și le făceau românii în secolul al XIX-lea). E minunat să pleci la vânătoare de comori la 22 de ani și să descoperi atâtea locuri noi și atâtea desene frumoase. E o pauză de la realitate pe care vă doresc să o luați și voi, măcar o dată pe lună. Dacă sunteți curioși, puteți urmări activitatea noastră pe blogul Grupului de reflecție despre street art și politică. E mișto, vă garantez!
Mai pun și concertul Nightwish la care am fost cu gașca mea de suflet, de clujeni pe care i-am cunoscut când făceam voluntariat la Untold și de care m-am lipit ca marca de scrisoare. Le pun în oala asta și pe fetele de la sanatoriu, două doamne de 50 și 60 și ceva de ani, cu care am legat cea mai improbabilă relație de prietenie, care în alte circumstanțe nu s-ar fi prins nici într-o mie de ani. Au fost vestitoarele binelui și ale schimbării, pe care îmi place să le mai scot la un ceai din când în când. Nu uit nici momentul în care am salvat pentru ultima oară documentul cu licența și liniștea care m-a cuprins atunci când am șters din telefon zeci de GB de poze din arhive. Ultimul pe anul ăsta e momentul berii cu Vasile, mintea diabolică de la Times New Roman și Utopia Balcanică, care ne-a momit cu bere într-un bar prea mic pentru tot norodul care a dat attending. Niciodată nu m-am integrat mai repede în ceva (nici măcar în absolut!) și nu m-am mai simțit de-o viață la fel de bine primită undeva. S-a vorbit altfel, ca oamenii mari și puși pe șagă, s-a băut bine, iar amfitrionul a luat în brațe de „bun venit” și de „la revedere” pe fiecare în parte.
Nu vreau de la noul an decât putere să continui ce am început anul ăsta. Voi fi în continuare cât se poate de vocală în ceea ce privește depresia și abuzul, despre care vă anunț de pe acum că voi scrie în continuare. Vă promit și recenzii de cărți bune, ca să mai schimbăm aerul. Și vă doresc să fiți atenți la ce vă înconjoară, să țineți legătura cu voi înșivă și să faceți în fiecare zi câte ceva pentru voi. Fie că descoperiți muzică nouă pe shuffle pe Youtube sau Spotify, că încercați un fel nou de mâncare, că mai spargeți câte un tipar buclucaș sau că alegeți să vă permiteți să călcați strâmb. Și neapărat să vă uitați la A Star Is Born. Am zis!
Iată și lista pe care v-am promis-o:
https://casajurnalistului.ro/poze-goala-liceu/
https://casajurnalistului.ro/un-esec-al-psihiatriei/
https://casajurnalistului.ro/cu-jumatate-de-inima/
https://www.riseproject.ro/articol/afaceri-pe-spinarea-femeilor-batute/
https://casajurnalistului.ro/fuck-off-my-broken-heart/
https://www.decatorevista.ro/dor-24-inegalitatea-de-acasa/
https://www.decatorevista.ro/normalitatea-celor-38-de-milioane-de-euro/
Un an nou cu conștiințe limpezi și să nu uitați de voi!