Să nu-ți fie frică de cuvinte. Nici de cele prea mari, nici de cele mici, nici de cele prea frumoase, nici de cele care dor. Mai cu seamă, să nu-ți fie teamă de cuvintele de care ai nevoie. De cele care vindecă sau care te ajută să-ți strigi disperarea. Adeseori, recitesc cu jenă ce am scris demult. Erau cuvinte prea mici sau pur și simplu nepotrivite- cuvinte care nu spun nicio poveste. Alteori roșesc la bogăția de imagini și trăiri pe care le evocă tonul meu pompos ce răzbate prin ceața anilor. Ce spunem sau ce scriem își cere pur și simplu cuvintele, iar dacă nu le găsim mereu pe cele mai adecvate, nu-i nimic. De cuvinte nu trebuie să ne rușinăm, tot așa cum nu trebuie să ne rușinăm de ceea ce suntem sau de ceea ce am fost.
Tot ce va fi este scris până la ultimul cuvânt.
A trecut suficient de mult timp de atunci. Era vară, eram în Herăstrău. Băiatul cu care eram atunci nu mai era demult băiat, era bărbat în toată regula. Iar eu urma să devin femeie în următoarele două ore. Întinși pe iarbă, la soare, începe să mă sărute și să-și strecoare mâinile butucănoase pe sub hainele mele. E ciudat cum mâinile care rănesc nu sunt niciodată fine, delicate, expresive, ci butucănoase, rigide, păroase, vehemente. Eu roșeam, nu atât de plăcere, cât de jena că ne-ar putea surprinde cineva. M-a întrebat dacă nu cumva vreau să ne retragem la el și am acceptat cu jumătate de gură.
10 minute mai târziu eram în taxi și mă duceam încotro vedeam cu ochii. El era un copil al divorțului. Locuia cu tatăl lui, peste care a chemat de mai multe ori poliția când se îmbăta și sărea la scandal, să-l dea afară, să-l lase pe drumuri. Mai avea o soră despre care nu auzeam niciodată nimic și a cărei față nu am cunoscut-o vreodată. Maică-sa era mahalagioaică și a comentat într-un rând la un set de poze cu mine puse de el pe Facebook: „Măi băiatule, câți ani are fătuca asta? E minoră, tu nu vezi?!”. Am văzut asta la ani buni după ce mi-am încheiat socotelile cu el și m-a străbătut un fior de rușine și de frică. Da, frică. Omul ăla toxic nu-mi ieșise încă din sânge. În după-amiaza aia mă îndreptam către garsoniera goală a maică-sii.
Pe drum m-am răzgândit, nu voiam nimic și nu voiam să împart un spațiu închis cu el. Am bătut câteva apropouri, dar nu s-a lăsat înduplecat. Taxiul ne-a lăsat undeva în Rahova, unde locatarii făceau grătare în fiecare curticică din fața blocurilor ticsite. Unul din ei m-a văzut cum încercam să-mi ascund la subraț camera foto și a fluturat un teanc de hârtii de 100 ca să-mi arate că nu poftește la averea unei copile. Am intrat într-una din zecile de scări lipite și înșirate de la un capăt la altul al străzii înguste. Am urcat etaj după etaj printre garsoniere cu perdele la ușile deschise, unde femei prost îmbrăcate găteau pe plitele cu butelie așezate de-a lungul coridoarelor. Ajungem la un etaj unde nu mai răzbăteau decât foarte slab ecourile copiilor aproape goi care se hârjoneau mai jos de noi. El bagă cheia în ușă, o deschide și o închide în urma mea. Pe mine sare o pisică agresivă, mieunând amenințător. Mă mușcă și mă zgârie. În garsoniera îmbâcsită, în care camera e și birou, și dormitor și bucătărie, iar baia n-are nici măcar o cabină de duș, stau două femei. Locuiesc acolo, e căminul lor... Doamne sfinte...
Ies de la baie ștergându-mă pe pantaloni când mă trezesc aruncată pe pat, cu pantalonii pe un crac, apoi aruncați cât colo, și cu capul omului ăluia pe care mi se pare că nu l-am cunoscut niciodată înfigându-se lacom între coapsele mele. Îi trag un șut, zvâcnesc la perete, unde mă fac una cu colțul camerei și încerc să plâng. E nedumerit, dar nu insistă. Mă așteaptă să mă calmez ca să mă conducă înapoi la gară. În stația troleului facem un selfie pe care-l am și-n ziua de azi pe Facebook în care râd cu gura până la urechi, sub imperiul șocului care mă făcea să subestimez pericolul. Voiam să mă țin tare și să pară că am mai făcut asta înainte, nu mă dărâmă pe mine un hăndrălău necioplit care mi-a pus gând rău.
Adevărul e că în clipa în care mă făcusem mică în colțul camerei, m-a străfulgerat constatarea că eram singură într-un oraș cu totul străin, nu văzusem pe unde a luat-o taxiul, nu știam unde mă aflu și eram, practic, la mila unui potențial agresor. Pentru un moment, m-am gândit că n-o să mai ajung acasă în seara aia. Dar am ajuns. Și n-am spus nimic.
Și m-am întors. A vrut să se revanșeze și să-mi șteargă acea primă impresie odioasă. M-a dus să ne facem de cap în apartamentul unui prieten. Când am intrat pe ușă, nu mai știam cum să fug mai repede. Casa era așa cum o lăsase răposatul lui bunic- îmbâcsită, întunecată, plină ochi de chestii care-i trebuiau unui bătrân, cu mobilier veci și mileuri îngălbenite și roase de vreme. Pe jos se strânsese praful a două generații și nu puteam călca nicăieri fără să-mi înnegresc șosetele albe, curate. M-am așezat pe jos în sufragerie, în fața unui golan care bea, fuma țigară după țigară și urla la bărbatul meu de câte ori îi amintea că i-a cumpărat pachetele alea de țigări ca să se facă dispărut și să-l lase și pe el să-și facă treaba. De câte ori răcnea matahala aia, inima mea se mai oprea câte puțin și pieptul mi se strângea într-un nod care urca temerar către gât.
Într-un final, omul a plecat. Bărbatul m-a băgat în camera în care bănuiam că murise bunicul ăluia, m-a așezat frumos pe un pat cu așternuturi murdare care-mi făceau scârbă și a încercat să mă bage în dispoziția lui. Degeaba, eu eram atentă doar la cap, să nu care cumva să atingă fețele alea de pernă împuțite. Când era și el aproape de victorie, sună interfonul, se întorsese amicul. Nu ne lăsase singuri nici măcar o oră. Lividă, m-am aruncat desculță într-una din băi ca să mă îmbrac. Când am ieșit, sufrageria era plină de necunoscuți și toți știau că am făcut sex. Mă rog, el a făcut. Eu am făcut rebusuri în minte, ca să nu icnesc de scârbă și de oroare. Habar n-aveam de ce mă înhăitasem cu unul ca el, dar în mintea mea nu era loc de mai bine.
Am continuat așa luni de zile. Niciun act nu era întru totul consensual. Eram eu și frica de abandon, frica de singurătate, rușinea cu mine, mirosul pestilențial al vinovăției, dâra de transpirație și plăcere instinctuală a unui străin care mă făcea să mă simt de parcă îmi ținea în brațe întregul meu destin. De câte ori venea să mă viziteze în orașul natal, îmi amintea că n-a venit degeaba. Iar eu mă aruncam cu ură și lehamite în patul impersonal al pensiunii unde se caza de fiecare dată, promițându-mi că de data asta nu o să mă doară. Prinsese și el schema și tot timpul aducea câte ceva cu alcool, ca să mă amorțească suficient cât să pot să mă prefac că mă simt bine. Și de tot atâtea ori, zburam din pat imediat ce se termina calvarul, ca să spăl rușinea și dâra lui murdară, care mă îngrețoșa mai mult decât amintirea ciupercilor crude, pline de pământ pe care le-am mâncat în joacă la 4 sau 5 ani.
Într-o zi m-a sunat beat și mi-a spus că nu merit pe cineva ca el pentru ceea ce îi fac, că merit să fiu bătută și scuipată și că aș face bine să mă feresc să dau ochii cu el. Apoi, câteva ore mai târziu, era la mine la poartă cu niște flori pe care sunt sigură că le-a furat de la coșul de gunoi de la intrarea vreunui cimitir, implorându-mă să-i mai dau o șansă, pe care i-o acordam mută, pe tăcute, pentru că știam că mai mult nu merit.
E ideea asta preconcepută pe care am avut-o, nu știu de unde, cred că și el a contribuit la cimentarea ei în subconștientul meu de copil necopt. Ideea că odată ce o fată a pierdut ce avea ea mai de preț, n-are niciun motiv să-și refuze următorii prieteni. Că aș fi fost ipocrită să mă dau plină de virtuți când, de fapt, eram doar o altă stricată căreia i se urâse cu binele. Și, vai, câte i-am permis... Au fost nopți întregi în care imaginile astea mă bântuiau și vinovăția mă capsa pe interior. Mă simțeam mică, meschină, murdară, impură, imposibil de indezirabilă. Și am confundat abuzul cu iubirea și atașamentul, pentru că aveau la bază aceeași apropiere și complicitate, însă primul era doar puroi și infecție, în timp ce dragostea aia adevărată era ceva ce nu mi-aș fi dat în veci voie să simt, nu după ce l-am lăsat pe omul ăla pervertit să-mi facă ce mi-a făcut.
Mi-am pedepsit prea mult părinții pentru ceva ce n-avea nicio legătură cu noi. Nimeni nu știa de capul lui în vremurile alea. Eu, cu atât mai puțin. Confuzia și frustrarea au dat naștere unei armate de monștri înăuntrul meu, iar sentimentul de dezrădăcinare mă făcea să mă agăț cu înverșunare de tot ce era mai toxic și mai malign pe lumea asta, fiindcă simțeam că reprezintă tot ce e mai sincer și mai durabil. Am pornit cu stângul într-o viață în care m-am obișnuit să îmbrățișez tot ce e urât și periculos. Mulți ani n-am știut pe ce trebuie să se întemeieze o relație și am lăsat nebun după nebun să mă sece de vlagă, privind absentă cum fiecare om pleca din viața mea luminos și edificat, aproape vindecat, gata să-și ia singur ce era mai bun pentru el, în vreme ce așteptam și eu omul meu, care să mă ajute să mă vindec.
Ironia sorții m-a făcut să mă vindec tot singură, să mă primenesc pe dinăuntru, să-mi accept vina și demonii și să-mi fac curat în viață. Cuvintele de care m-am temut, pentru că erau prea grele ca să se poată potrivi în povestea mea, sunt cele mai simple și sugestive și am învățat să le îmblânzesc ca să le pot folosi nu în apărarea mea, ci în vindecarea mea. „Abuz”, „viol”, „anxietate”, „traumă”... M-am curățat de rușine și le-am deconstruit, cât să le pot interioriza consecințele tragice. M-am obișnuit cu ele, le-am primit în viața mea, așa cum am primit odată pericolul și le-am omenit cu gânduri personale și speranțe de la cele mai mărunte, până la cele mai însemnate.
Multă vreme am tăcut, pentru că mi-era frică să le folosesc și nu știam cu ce altceva să le înlocuiesc ca să-mi spun povestea. Dar acum povestea mea se scrie de la sine, cu cuvinte blânde care îndulcesc biciul cu care m-am autoflagelat prea mulți ani, în vremuri în care mai bine aș fi crescut. Și am crescut strâmb, în jurul cuvintelor nespuse, ca un copac cocoșat de poveri pe care doar el și le amintește, pe când ceilalți nu le văd. Dar copacul ăsta strâmb judecă mai drept decât vlăstarii tineri și neprihăniți și e încărcat de povești de spus tuturor celor care au sufletul deschis ca să le primească.
Să nu vă temeți niciodată de cuvinte.