Muzica e cel mai bun medicament atunci când cuvintele spuse de oameni nu mai înseamnă nimic. Dar asta are și o parte proastă. Înseamnă că într-o zi te vei înzdrăveni și o întreagă gamă de sonorități nu va mai însemna nimic pentru tine sau, mai rău, va deveni proscrisă fiindcă provoacă aduceri aminte inoportune, dintr-o viață pe care vrei s-o lași în spate.
Ciclul normal al vieții este iubește-iartă-uită. Dar la mine nu merge așa. Pot uita zile, ani, nume, cifre, dar niciodată ceea ce mi-a făcut bine, pentru ca apoi să se răzgândească și să-mi facă rău. De prea multe ori credem că iubim pentru că aia avem nevoie să simțim în momentul respectiv. Și nimeni nu ne poate convinge că nu-i așa. Și ce ciudat e să găsești pe cineva și să-ți spui: „Asta e!”, apoi să declari șantier în lucru. Te apuci să-l cunoști (doar parțial, pentru că nu vrei să-ți faci prea mult rău și nu vrei să vezi ceea ce contrazice felul în care vrei să simți), apoi îl investești cu tot ce ai tu mai bun. Tot ce-ți dorești să atingi, dar nu poți pe moment, dintr-un motiv sau altul, pică în sarcina lui, el ajunge să fie depozitarul valorilor tale cele mai de preț. Iar când va eșua să ducă la bun sfârșit misiunea pe care tu i-ai încredințat-o, ei bine, e vina lui, nu a ta, nu-i așa? Pentru că el trebuia să fie totul, iar tu nu aveai de unde să știi că n-o să fie nimic din ce i-ai pus tu în cârcă.
Martie 2016
Încă străină în București, încerc să-mi croiesc un drum care să-mi aparțină. Durerea se acutizează pe zi ce trece. În noiembrie, anul trecut, am început să mă tem și de umbra mea. Bulversată și turmentată, neconsolată chiar și după ce analizele mi-au ieșit nesperat de bine, mi-am lovit prietenul pentru prima oară, pentru că nu înțelegeam de ce e lângă mine și de ce nu mă lasă să plâng. Plânsul e ca transpirația- elimină toxine. Sufletești.
Îl cunoscusem pe Alexandru la mare, când mă refăceam după altă despărțire și am adus iubirea de-o vară acasă, l-am prezentat părinților, apoi l-am împachetat frumos și l-am pus în bagaj, să vină cu mine la București. Intram la facultate, unde nu cunoșteam încă pe nimeni, iar ideea că la câteva sute de kilometri de mine e omul ăsta pe care-l știu și a cărui voce mă calmează, mă ajuta să nu mă simt frunză-n vânt și a nimănui.
Dar l-am îmbrâncit afară din viața mea, în care a intrat altcineva, care a plecat mai departe și tot așa și așa mai departe. Picată de pe altă planetă în marele oraș, nu eram conștientă nici de mine, nici de pericolele cărora mă expun. Descarc Tinder, dau swipe left, swipe right, vorbesc, mă conectez, ies, în fiecare seară e altcineva, în fiecare seară sunt altcineva. Dar nimeni nu vrea să mă vadă a doua oară și mă întreb ce fac greșit. Nu mă întreb niciodată dacă nu cumva ei sunt cei greșiți, vina îmi aparține în totalitate.
Tonight
I'm free
So free...
For the first time
I've seen
New life,
New life.
Start to breathe!
And you came to me In some way And my life Will never be the same.
Am nevoie de el neapărat, nu contează cine e el, trebuie doar să mă accepte, să-mi facă loc în viața lui, de acolo mă ocup eu. L-am găsit pe Andu, un student la psihologie cu un defect la picior care nu ieșea din casă din cauza complexelor acumulate de-a lungul timpului. Nu avusese niciodată nicio iubită, fusese mereu prietenul cel mai de nădejde al fetelor, confidentul de încredere, iar eu eram cucerită de galanteria lui smulsă din alte timpuri. Voiam cu orice preț să ajung să fiu lângă el, nu pentru că nu l-a vrut nimeni înaintea mea, ci pentru că așa-mi spunea instinctul.
Trei săptămâni mai târziu, știam că joia e ziua în care rămân la el, apoi mă întorc acasă să fac curat și să-mi iau hârtiile ca să revin în weekend tot la el. Uneori venea și mă lua de acasă cu mașina, îmi ținea portiera și-mi săruta mâna. Eram copleșită. Eu, care nu simțisem decât amărăciunea pișcătoare a abuzului și rușinea batjocurilor, mă topeam pe picioare, cu inima încălzită și vibrând de atâta bucurie nesperată. Plonjam din ce în ce mai adânc în ape nesondate. Și nici cu gândul nu gândeam că s-ar putea termina vreodată. Întotdeauna, pentru totdeauna. Totul e veșnic când pierzi noțiunea timpului.
Plecam spre facultate vineri dimineața pe un soare orbitor, care se oglindea în zăpada murdară. Credeam că sunt fericită și că am totul. În căști cânta Anathema- albumul We're here because we're here sau Weather Systems, mușcând cu poftă din progresia aia fenomenală, parcurgând toate distanțele, rupând toate granițele, legănându-mă întâi vioi, plină de speranță, apoi întărindu-mi pașii pe măsură ce armoniile binefăcătoare se transformau în tristețe și disperare. Simțeam totul deodată și nu mă îngrijora asta deloc. La urma urmei, îmi găsisem un loc unde să fug de mine însămi, de responsabilitatea introspecției, găsisem o haltă în care să pun pe pauză munca e autocunoaștere. N-am cum să fiu rău când totul merge neașteptat de bine, nu?
Dar în martie totul s-a terminat. La fel de brusc cum a început. Încă o aripă ruptă pusă la insectar. Nu mi-am dat voie să sufăr, nu am acceptat doliul care urma rupturii. Orice, doar să nu rămân iar singură cu mine. Thank you, next. N-am înțeles că te pierzi pe tine în rebound după rebound. Eu vreau totul și-l vreau acum! N-am cum să încetinesc, dacă-mi pierd suflul e posibil să nu mai pot niciodată s-o iau la goană. Gară după gară după gară și sufletul meu se schimonosește în toate chipurile posibile. Mă autoflagelez absentă, fără niciun pic de conștiință de sine. N-am nevoie de mine, am nevoie de el, de el, DE EL! The fear is just an illusion.
And one day you'll feel me-
A whisper upon the breeze
And I'll watch you stand there
Unafraid
And I'll speak to you silently And know that you'll hear me The feeling is more than I've ever known.
I can't believe it was just an illusion...
Decembrie 2018
Ce-a fost a fost. Ce va fi- să fie. Lumea va trebui să mă aștepte. Ciuntită de așteptări înșelate și de nereușite, arcuită sub povara neîmplinirilor, am cedat. Am clacat. Culcată la pământ, am plecat urechea la el și am ascultat ce-a avut să-mi spună. Încă nu-i momentul, nu mi-a venit sorocul. Va trebui să mai trăiesc. Și vreau să trăiesc frumos de acum. Nu vreau să mă înalț otrăvită ca iedera, acoperind tot ce-i frumos și durabil cu mantia întunecimilor mele.
Azi nu mai am nevoie de nimeni care să mă definească. Fericirea a fost mereu la un braț distanță, dar n-aș fi putut niciodată s-o înșfac cu sufletul meu amputat. Nici măcar n-o puteam vedea, cu privirea încețoșată de o cataractă de lacrimi și jale. N-am fost o victimă, cu atât mai puțin un călău. Nici măcar n-am fost eu. Sunt cea mai fericită depresivă pe care o cunosc, iar azi nu mai urăsc tot ce e frumos.
Admit ceea ce sufletul meu nu poate cuprinde și privesc cu simpatie tot ce nu voi putea vreodată să am. Fii blând cu tine, lumea merge în ritmul ei, tu ai drumul tău. Poate alții au ajuns azi, dar e și mâine o zi. Tu ești măsura tuturor lucrurilor. Și tot ce îți dorești e la un braț distanță, chiar dacă brațul ăla e în ghips sau imobilizat pentru moment. Timpul va vindeca tot ce ți-ai făcut cu mâna ta neștiutoare și timp mai e destul.