Close your eyes, sleep tonight and dream on, just dream on through dark roads, for you and I, yes, you and I. Which way to go? All that you need is inside, and what do you see when you turn out the lights? It's okay, it's okay It's just a dream, go back to sleep!
E liniște și poți auzi toate zgomotele nopții. Poți să auzi și zăpada căzând afară, un zgomot moale, picând din cerul lăptos, mirosind a frig și distanță. Măcar de-ai putea să-i numeri ca să adormi... Încep să se audă pași deasupra. Cineva trage apa la toaletă. Altcineva pune de cafea, judecând după zgomotul metalic pe care-l face ibricul luat de la locul lui. Curge apa. Blocul se trezește la viață. Ochii mei stau pironiți în tavan.
E a treia noapte la rând în care nu dorm.
Într-o zi a fost lună plină. Lumina ei cădea fix pe ochii mei care nu voiau să se închidă și razele mă jenau. Am tras oblonul și am făcut întuneric. M-am cuibărit la loc și era atât de bine în căldura parfumata a așternutului, încât puteam chiar să simt somnul cum vine agale. Dar nu, nu se va întâmpla una ca asta. Ora 3- mă ridic, fumez o țigară pe care n-am răbdare să o termin și recapitulez în minte materia pentru examenul de mâine. Mintea mea e goală și albă ca o coală nescrisă. Ar trebui să pot să adorm, din moment ce nu am niciun gând care mă reține.
Doar că dintr-o dată, se năpustesc asupra mea nu 2-3, ci 2-300 de gânduri ucigașe și mă simt lipsită de apărare în fața unui tsunami. Încerc să-l îmblânzesc cu puterea care mi-a rămas, culegând din spuma învolburată câte un gând pe care să-l aduc la viață, ca să pot să mă agăț de el, dar niciun strop nu se desprinde din talazul ăla zgomotos. Aud toate cuvintele care mi-au fost spuse vreodată și cedez în fața neputinței de a le lega între ele. E 4:30 și plânsul meu nervos zguduie încăperea. Plâng de umplutură, ca să îmi consum nervii și să îmi obosesc ochii- cine știe?, poate reușesc să adorm.
Odată sesiunea de iarnă încheiată, îmi iau inima în dinți și merg la psihiatru. Urmează luni întregi de agonie și de somnifere și calmante din ce în ce mai puternice, care nu-mi iau cu mâna doar anxietatea, ci întreaga simțire. Mă opresc din a mai căuta, încetez chiar să mă mai gândesc la mine. Pășesc pe stradă deconectată, vindecată de agorafobie sau de rușinea cronică pe care o resimțeam față de corpul meu. E ca în coșmarul ăla în care rămăsesem blocată între două lumi. Întregul meu univers familiar e prea strâmt, dar mai departe de atât nu pot merge. Nu mai țin ochii în pământ, dar nici nu mă uit pe unde merg. Sunt într-o transă în care am intrat de bunăvoie și din care nu știu cum să mai ies.
E primăvară și hotărăsc că e momentul să-mi caut rolele prin debara și să ies la o tură de parc. Le încalț nesigură și presimt că n-o să iasă bine. Toată lumea se lăfăie în soarele după-amiezii de duminică și toți ochii par ațintiți asupra mea, iar eu n-am niciun fel de control asupra propriului corp. Banalele fisuri din asfalt de care nici nu mă sinchiseam odinioară se transformă în cratere înfricoșătoare peste care trebuie să sar ținându-mi respirația în timp ce prind viteză. Am trecut cu bine de primele riduri ale pavajului, dar o banală pietricică îmi pune capac. Cad în genunchi, cu mâinile în față, în apropierea unei bănci pe care 4 tineri se hlizesc. „Vrei să chem ambulanța?” Nu, merci, mă voi retrage la umbră să-mi ling rănile.
Cu toți mușchii încordați și o durere surdă în gambe, mă târăsc cât mai departe de privirile oamenilor și mă prăvălesc în iarbă, unde îmi scot rolele și încep să plâng încetișor, de rușine și neputință. Când au devenit cele mai banale lucruri de altădată un supliciu de nedescris? Când am devenit atât de neputincioasă? De ce trebuie să fie totul atât de greu? Voiam doar să ies la o plimbare cu rolele, atât și nimic mai mult. Voiam să le arăt tuturor că nu mi-e frică să ies din casă și că pot avea o zi normală, în care să fac lucruri banale. De ce nu pot să mai fac lucruri banale?
25 octombrie 2018, mesaj către mama:
„Stau în confortul casei pe care am făcut-o cum am vrut, în patul meu cu lenjeria de la Ikea pe care mi-am dorit-o atât de mult, ascultându-mi trupa preferată în timp ce răspund la 3-4 oameni care-mi scriu să-mi arate chestii și constat: sunt fericită.”
Nu-ți trebuie mult ca să fii fericit. Trebuie doar ca serotonina să fie suficientă, iar receptorii ei să fie în număr potrivit. De asemenea, trebuie să înveți să fii blând cu tine, să dormi măcar 8 ore pe noapte, să te miști, să petreci destul timp în aer liber, să găsești echilibrul între viața profesională și cea privată, să nu te înstrăinezi de lume mai mult decât e cazul, să mai fii și monden și să nu uiți niciodată să-ți ții simțurile în alertă. Ușor, nu?
Fericirea nu are o anumită culoare. Nu-i o viață roz sau o noapte albă o dată la 2-3 săptămâni, nu vine once in a blue moon. Uneori, fericirea înseamnă pur și simplu să vezi cum te vindeci și să urmărești cum dau din tine vlăstari tineri și sănătoși. Într-o zi o să ieși din casă și o să simți cum lumea te privește cu alți ochi. Și toți anii în care ai agonizat vor împărtăși soarta amintirilor din adolescență- se vor estompa până când vor deveni un gând vag dintr-o viață pe care nu-ți amintești s-o fi trăit.