N-aș ști să spun când a început totul. E o poveste veche de când lumea. Și pare că doar eu nu reușesc s-o accept. E 2008 sau 2009 (cine mai știe...?), iar eu mă furișez afară din camera de hotel împreună cu colegele care m-au convins să încalc pentru prima oară regulile. Ajungem pe faleză, unde beau prima bere și fumez prima țigară din viața mea. Simt cum mi se lipește la loc inima frântă de copil de 12 ani care cică iubește pentru prima oară. Sunt euforică și nu disting nimic din jur, dar îmi place. Nu-i un sentiment cu care să vreau neapărat să mă obișnuiesc, dar îmi place. În momentul ăla mi se pare că am totul și nu-mi închipui cum ar fi ca toate astea să se termine brusc și dintr-o dată să nu mai ai nimic. Peu importe, carpe diem!
Știu că mi-am promis cândva că n-o să ajung niciodată în punctul ăla și jur că am încercat să mă țin de promisiune, dar viața nu joacă după cum îi cântăm noi. Mi-aș dori să pot să-mi amintesc clar ziua în care m-am trezit și n-am mai putut vedea lumea cu aceiași ochi, doar că asta a devenit o a doua natură. E ca și cum cineva mi-a smuls toate amintirile și m-a lăsat goală în mijlocul câmpului, să-mi croiesc drum înapoi în viață.
Noiembrie 2015
N-am crezut că Bucureștiul e atât de mare. Nu fusesem decât de vreo 2-3 ori singură la București. Înainte să mă mut, aveam coșmaruri cu marele oraș. Mă speria de moarte metroul și-n fiecare vis hălăduiam prin catacombe, blocată între lumi, precum spiritul unui om care a murit de curând, dar care încă n-a primit viza către cer. Și-n fiecare vis cineva mă urmărea și nu era nimeni de bună credință care să mă scoată de acolo. Prizonieră în subteranele marelui oraș, neputincioasă să ies la suprafață. Porțile se închideau, era trecut de 11 noaptea, iar eu trebuia să rămân acolo până a doua zi, pentru că mă rătăcisem printre magistrale.
La sfârșitul lui septembrie, mașina alor mei pleca înapoi acasă, fără mine de data asta. Nu aveam niciun motiv să mă simt așa, dar m-am simțit abandonată. Nu știam decât drumul până la facultate și înapoi și o bună bucată de timp ăsta a fost singurul peisaj pe care l-am văzut. Prea speriată ca să mă aventurez pe străzile adiacente sau ca să mă abat de la traseu, mă întorceam în fiecare zi în camera mea de la subsol, unde nu pătrundea niciodată lumina.
Nu așa arăta visul adolescenței mele.
Noiembrie 2015. Stau chircită pe jos, în bucătăria cât un holuleț, despărțită de camera în care dorm printr-o perdea de duș colorată. Am un borcan închis etanș în brațe și lacrimile mi se înnoadă sub bărbie ca o broboadă cernită. Într-o jumătate de oră trebuie să plec la curs. Am încercat cu ultimele puteri să deschid borcanul cu supă de acasă, dar nu s-a lăsat înduplecat, așa că m-am prăbușit pe podea plângând. Mă gândesc la moarte și la abandon. N-am mai dormit ca lumea de o eternitate. De câte ori pun capul pe pernă, zici că dorm somnul de veci și mă trezesc amețită și confuză. Nu-i nici zi, nici noapte. La mine în subsol nu intră niciodată lumina zilei.
20 de minute mai târziu, sunt deja pe drum, proaspătă și pregătită să las o impresie bună. Nu înțeleg nimic din ce se întâmplă în jur, dar lupta de a menține aparențele mă ține trează și în alertă. Într-o zi o să înțeleg ce mi se întâmplă. Dar azi trebuie să fiu atentă la drum, să ajung la timp și să-mi iau notițe. Așa n-ajung nicăieri...
Și mai e atât de mult până departe...