„Și scârțâiau coroanele de plumb”...
Ciudat citat de scris pe un tobogan, într-un părculeț pierdut printre blocuri, în care se opresc cei de la liceul din apropiere ca să fumeze între ore și-n care nu s-a mai jucat nimeni de ani buni, de frica bețivilor care s-au aciuat pe acolo între timp. Într-o zi am plecat în recunoaștere, ca să văd de unde vine ecoul mingilor de ping-pong care nu mă lăsa să învăț și m-am oprit pe bancă în părculeț ca să fumez o țigară, cumpănind în gând când și dacă se vor lăsa duși de acolo acei pierde-vară.
Dintr-o dată, acorduri diafane încep să se audă de undeva din depărtare. Maneaua se apropia, încet și sigur, în scârțâitul unui căruț. Când a ajuns în dreptul meu, a făcut o reverență și și-a schimbat tonul, tânguindu-se din boxa unui radio portabil pe baterii din anii 2000. În căruțul din fier forjat, un țânc se juca cu prada zilei în curs, tronând triumfător pe niște saci de pânză, ca găina în mijlocul grămezii. Cal de povară era un țigan bătrân și ridat, maestrul de ceremonii, care își trăgea acareturile printre mașini către o destinație necunoscută mie. Of, viața lui!...
Bucureștiul e ca o mahala mai mare. Un imens sat Potemkin care-ți ia ochii cu vitrinele lui colorate și luminoase și te îmbie să te retragi în cafenelele și barurile lui care mai de care mai stilate și mai meșteșugit aranjate. Dar ia ieși în curtea lor din spate, să vezi cum se schimbă șmecheria. Vis-a-vis de parcul din fața Casei Poporului, o casă imensă a fost luată în primire de o șatră de țigani. Lăsată în paragină, după legile nescrise ale zilelor noastre, care te constrâng să lași casele să se dărâme pentru a putea mai apoi să folosești mai cu cap terenul pe care erau amplasate, casei îi lipsesc aproape toate geamurile și încă stă așa, știrbă, cu fața la drum, precum o babă clevetitoare care vrea cu orice preț să vadă cum se învârte lumea.
Mai departe puțin, în spatele cu pricina, o voce guturală ne anunță că se cumpără fiare vechi. Îmi amintește de casă, unde se vindeau ierburi, mături, bătătoare din nuiele, mure, fragi, afine și se dădeau la schimb crătiți de inox pe baterii de baie. Le-am spus prietenilor să-și fixeze bine de tot în minte imaginea asta, pentru că nu peste mult timp se va pierde și ea în ceață, de parcă n-ar fi umblat nimeni niciodată printre blocuri, tulburându-ți somnul sau meditația după-amiezii.
Din loc în loc, pe tencuielile scorojite și pe zidurile poroase, înfloresc iscălituri și corpuri geometrice, iluzii optice și fețe ale nimănui, desene naive și picturi de mari dimensiuni, executate cu măiestrie printre crăpături și cărămizi lipsă. Arta urbană și-a împrăștiat năduful pe pereți care n-au fost niciodată curați și și-a scuipat mațele peste toate standardele lor ipocrite. Cum „ale cui”? Ale celor care strâmbă din nas când trece o mașină cu geamurile coborâte și cu muzica dată tare și care nu zâmbesc când li se face cu mâna pe stradă.
Clădiri noi, cu arhitectură modernă, îngrijite și permanent înțiplate alternează cu blocurile egale și asemenea, măsura tuturor lucrurilor bucureștene. Chioșcurile de ziare sunt ca un fel de pop up stores, apar și dispar văzând cu ochii, mutându-se de la un colț de stradă la altul. De la fostele case de bilete de autobuz, astăzi „centre de reîncărcare”, poți cumpăra vederi cu Bucureștiul și suport pentru actul de identitate pe care nu-l ai niciodată la tine când te prinde controlul. Din același chioșc poți cumpăra plușuri, jucării squishy și o vodkă cinstită, iar ghizii tăi, ca-ntr-o poveste de 3 parale, vor fi mereu bețivii care-și fac veacul pe aceeași porțiune de trotuar sau în scara blocului vecin. Zi după zi după zi după zi.
Un taximetrist plictisit se întinde, cu tricoul tras peste burta cât toate zilele, lângă mașina parcată în fața Ateneului. Pentru suma corectă, e gata să te ducă pe înaltele culmi de progres și civilizație. Acolo unde nu sunt graffiti și unde nimănui nu-i pasă de salvarea cinema-ului Capitol. Aici toată lumea e acasă și nimeni nu duce lipsă de nimic, fiindcă înaintașii lor au adus cu ei frânturi de obiceiuri și decoruri care să-ți facă șederea mai plăcută și să se asigure că nu duci lipsă de nimic.
O, Alice, tu sari pe bulevardul Unirii, ai picioarele mici, mâinile fragile și ochii mari ca libelula. Vai, Alice, ai încurcat cu totul poveștile, asta este o poveste din frații Grimm, ei au proiectat aceste ornamente greoaie, zidurile astea mohorâte, marmura îngălbenită, ca un smalț murdar. Aici totul e în valuri, liniile se răsucesc ca niște șerpi veninoși, ca țărmul rivierei franceze din valurile dantelate ale mării. Nu există în asta niciun sens și cu atât mai puțin o logică. Clădirile sunt toate mari, toate numai greutate și robustețe, iar între ele își face loc pustiul. Acest pustiu este probabil lucrul cel mai rău, ca niște dinți înfipți în falca de marmură a bulevardului. Atât de mult a fost distrus, încât să nu mai poată fi creat la loc. (Margo Rejmer- „București. Praf și sânge”, Polirom, 2016. Poloneza asta îndrăgostită de eternul și ternul București îi răstălmăcește farmecul în cel mai frumos mod posibil, înțelegându-l mai bine decât fiecare dintre noi, cei care-l luăm zilnic de-a gata. Vă recomand s-o răsfoiți, între două bormașini.)
Pun cartea înapoi în geantă între stații. Urmează intersecția dintre Constantin Noica și Plevnei, pe colțul căreia e casa cea mai fermecătoare pe care am văzut-o vreodată. Pe Noica e imensă, deosebită și cochetă, bine întreținută, cu geamurile pline de flori și mereu cu o lumină caldă în spatele ferestrelor pe care din când în când se profilează silueta întunecată a unei cititoare. Pe Plevnei, casa e pătată de noxe, iar poarta grea e mereu deschisă, lăsând să se vadă o curte interioară neagră și neprimitoare; acolo până și lumina aprinsă e cernită și difuză. Două lumi și-au dat mâna la colț de stradă și și-au împărtășit poveștile pe care nu mi le va spune nimeni niciodată.
La sfârșit ajung în rond la Kogălniceanu, unde sunt shaormerii, case de pariuri, farmacii, florării, magazine second han și case de amanet la discreție. Lumea-i un sat de vacanță. Marele om politic privește blajin de sub găinațul de porumbel cum gherțoii trec pe roșu și viața-și face mendrele. Intru în bloc, urc etajele, deschid ușa și uit că afară lumea trăiește. M-a uitat iar Dumnezeu pe afară.