Știi că-s știri fierbinți, semafoare și case de oase, Magheru și Bălcescu nasc iluzii și fantasme. Sprijin citadinul de culori cochete.
Pe Steleverzi am început să visez la București. Un vis bolnav, împletit cu un film inspirat din fapte reale, Her, dacă îl știți, dar cu o fată în rolul principal și cu mult mai puțină tehnologie, care încă nu ne alienase de tot. Visam din Sinaia și trimiteam vibrațiile în eter, pe o frecvență cunoscută numai celor care cugetau între 18:00 și 20:30, în conexiune privată.
Pe Steleverzi mi i-a arătat Andru, un băiat pe care l-am cunoscut pe internet prin 2013 sau 2014 și pe care l-am văzut în carne și oase de-abia în 2017, de la distanță, când își bea cafeaua la o terasă din Centrul Vechi. Cât timp am vorbit, nu știam prea bine cum arată, dar îi știam pe de rost inflexiunile vocii, cu care mă plimba prin Bucureștiul necunoscut. Îmi spunea stațiile de tramvai din zona în care stătea, îmi descria blocul în care locuia, iar eu îmi închipuiam orașul cum puteam mai bine, recompunându-l din auzite.
Îmi imaginam un oraș cărunt, pierdut în ceață, în care oamenii întorc spatele oamenilor și în care doar Andru se uita în jur. Vedeam bloc după bloc, legat de următoarea serie de ziduri de o arteră anemică, ținută în picioare de scheletul liniei de tramvai. Vedeam gropile din asfalt, bordurile tocite, băltocile și o ploaie măruntă, mocănească, ce stropea cu caleidoscoape miniaturale geamurile mașinilor oprite la semafor. Mă uitam în sus și vedeam cerul mărginit de acoperișuri identice, pavoazate cu smoală elastică și uscată, dintr-o fundătură pe care o închidea ultima casă veche din zonă.
Un ecosistem cangrenat, crescând și dezvoltându-se în jurul unor bijuterii de altădată lăsate în paragină, o lume de beton acoperind tot ce e verde și punând stăpânire pe străzile de demult, pe al căror schelet mai adaugă câte o alee cu sens unic care nu duce nicăieri. Magazine la parterul blocurilor, ca să ai puncte de reper când pleci departe de casă, pentru că toate scările sunt la fel, iar după curbă sunt și mai dese și mai asemenea.
Bucureștiul era pentru mine o carte de colorat căreia i s-a scurs sângele din obraji și pe care eu, cu mintea mea de atunci, n-o puteam aduce la viață nici în ruptul capului. N-avea încă arcade și poduri, cu apă verzuie și rațe sălbatice trecând pe dedesubt, cu pescăruși și porumbei roind pe deasupra, n-avea bănci pe care dorm oameni ai străzii în timp ce alături se sărută doi îndrăgostiți. N-avea cap, nici coadă, n-avea artere și aorte și nu pompa în corpul lui anemic decât ecoul îndoielnic al certurilor domestice de dincolo de ferestre.
N-avea vitrine colorate, nici voyeuri ca mine care să colinde străzile în preajma Crăciunului, holbându-se în case la instalații de pom și decorațiuni de sărbătoare, închipuindu-și cum arată o zi din viața familiilor pe care le spionează în treacăt. Avea cimitire mari, dar niciun povestitor care să inventarieze morții, verificându-le numerele de pe cruce, făcând calculele și distribuindu-i în roluri mari și mici, într-o piesă postumă care se joacă cu casa închisă.
Nu mă avea pe mine, vă dați seama...
Și cred că felul ăsta în care-mi imaginam Bucureștiul s-a jucat puțin cu acordurile mele fine și m-a programat să văd orașul într-un anumit fel și să-l asimilez așa cum mi l-am închipuit atunci. Poate de-aia am felul ăsta al meu de a mă juca cu culorile când spun povestea marelui oraș pe Instagram, acolo unde inventariez scriiturile de pe pereți și elementele care-i sparg monotonia.
Cine se gândea vreodată că o să ajung să-l îmblânzesc și că o să stăpânesc străzile la fel cum mă stăpânea pe mine teama? De la turnul cu apă, la Foișorul de foc, din parcul Bazilescu până-n Plumbuita, de pe Dorobanți până pe Maniu, de la grădina japoneză până la grădina botanică, din fostul cartier Uranus în cartierul evreiesc. Nu chiar din scoarță-n scoarță, dar din poartă-n poartă, din scară-n scară. Și de data asta cu vocile mele pe fundal, fără niciun narator absent, fără față, fără corp, doar cu degetele pe tastatură și cu vocea în urechile mele. Și gândurile sunt toate strangulate și risipite de aceeași voce catifelată, monotonă și egală, cu dicție perfectă: Urmează stația 1 decembrie 1918, cu peronul pe partea dreaptă.