Să fim sinceri: toată lumea a fost la Bohemian Rhapsody zilele astea. Și toată lumea vorbește. Eu însă am învățat la facultate să mă documentez puțin înainte să mă arunc în discuție, astfel încât mi-am luat câteva zile ca să citesc și biografia intimă a lui Freddie, scrisă de asistentul lui personal, Peter Freestone, a cărei traducere a apărut de curând și la noi. Trebuie să spun că această lectură a schimbat complet felul în care am văzut inițial filmul și o să explic imediat ce și cum.
Întâi de toate, voi deschide cufărul cu amintiri. Am crescut, ca mulți, mulți alții pe muzica anilor '80. Fredonam Queen înainte să știu măcar cine sunt ei. Puteam recunoaște timbrul unic al lui Freddie dintr-o mie. Nu știu ce vârstă aveam când am aflat că el nu mai e printre noi dinainte să mă nasc eu. Dar știu că m-a străfulgerat dureros. M-am numit în multe rânduri o nostalgică după vremuri pe care nu le-am apucat. Crescând cu anumite voci și imagini în minte, nu puteam concepe că ele s-au stins demult, că nu voi putea niciodată să le văd evoluând odată cu mine. Spre exemplu, am fost atât de înnebunită după Falco (Rock me, Amadeus!) și atât de zguduită de povestea tragică a acelui bărbat frumos, încât m-am apucat să învăț germană, pe la 14 ani. Am investit aproape un an în pasiunea asta, mai mult decât ar fi făcut-o alții de vârsta mea pentru o fantasmă.
Așa și cu Freddie. Târziu am putut asocia un chip acelei voci inconfundabile. Și mai târziu încă am putut privi, cu inima strânsă, ultimele imagini cu el, dinainte de a fi secerat de boală. Am mers la film cu multă speranță în suflet, citind pe net că Rami Malek s-a întrecut pe sine cu rolul ăsta. Sinceră să fiu, m-am dus să-l văd pe Freddie din nou în viață, să văd cât de mult i-ar putea semăna cineva care i-a intrat în piele. Dacă vocea o mai poți imita, cu mult antrenament, e ceva din personalitatea noastră care nu poate fi dublat. Iar Freddie a fost o Personalitate. Nu-mi închipui cum ai putea să arzi pe dinăuntru ca el sau să ai aceeași strălucire în privire. M-am dus cu inima deschis și am ieșit cu un zâmbet cât toate zilele pe față, murmurând
„I want to break free”. Și asta-i bine, nu?
Nu tocmai. Deși unii sunt nemulțumiți de faptul că filmul a pus prea puțin accent pe viața privată a lui Freddie și că nu i-a explorat mai îndeaproape sexualitatea, ceea ce e foarte corect. Cei care au urmărit activitatea trupei de-a lungul timpului au subliniat și neacuratețea datelor, a time frame-ului, cât și a construcției personajului. Just. Dar eu am alte doleanțe. Îmi pare rău că nu s-a văzut nimic din suferința lui. Știu că nu este o comedie romantică, nici un film biografic per se, dar nu s-a pus suficient accent pe acest punct de cotitură al destinului lui Freddie. La urma urmei, the show would have gone on dacă SIDA nu l-ar fi luat atât de repede dintre noi. Dacă ar fi fost după mine, aș fi prezentat puțin culisele filmării clipului „These are the days of our lives”, fără să fi știrbit niciun pic demnitatea personajului, ci numai accentuând caracterul tare și personalitatea lui de luptător. Aș fi arătat lumii care îl (re)descoperă pe Freddie în ce măsură a fost dedicat pasiunii lui.
Nu poți fi sincer față de moștenirea pe care ne-a lăsat-o Freddie dacă nu arăți și partea dureroasă a lucrurilor. La urma urmei, viața nu-i o poezie sau un film cu final fericit. Nu, Freddie nu i-a îmbrățișat pe colegii lui de trupă, pentru ca mai apoi să iasă glorios din lumea asta, îmbrăcat în lumina reflectoarelor de pe scena Live Aid. Filmul în sine devine, așadar, prea dulce, când realitatea a fost, în fapt, mult prea amară.
Citind cartea lui Peter Freestone, am aflat un detaliu esențial ce ține de personalitatea lui Freddie: avea nevoie de conflicte de orice natură care să-l zguduie puțin și să-i dea elanul creator și artistic care i-a devenit cu timpul semnătură. În film se arată cum s-a certat cu colegii lui cu câteva ocazii, dar creatorii lui ocultează o parte și mai importantă a vieții lui: conflictele emoționale, despărțirile furtunoase de iubiții lui, certurile cu apropiații. E ca și când i-ai amputa o mână sau l-ai obliga să facă playback.
Alte chestii pe care le-am aflat din carte au fost generozitatea lui ieșită din comun, preferințele în ceea ce privește mâncarea, parfumurile, hainele, felul în care a decorat aproape de unul singur Garden Lodge Mansion sau cum aproape că și-a cumpărat o casă în Spania ca să expună o pictură pe care voia să o cumpere și pe care guvernul spaniol nu era dispus să o vândă în străinătate. O figură, Freddie ăsta, într-adevăr.
La un moment dat întorceam enervată pagină după pagină, fiindcă nu-mi păsa neapărat care era faza cu recuzita la filmările de videoclipuri sau cum dăduse nu știu câte sute de mii de lire pe o vază. Voiam să simt cum respiră și se mișcă personajul, cum și la ce vibrează Freddie-omul. Din punctul ăsta de vedere, cartea m-a cam plictisit. E scrisă fără prea mult talent și cu prea multă atenție față de obiecte și decoruri. Am avut totuși răbdare să o parcurg până la capăt.
Și vai!, cât de bine am făcut. Când am închis cartea, mai că nu plângeam. Oricât de searbădă a fost în rest, finalul i-a făcut mare cinste lui Freddie. L-am văzut stingându-se în fața ochilor celor care l-au iubit, cu demnitate și dorința ca ultima lor imagine cu el să nu fie cea cu el agonizând. Am simțit lacrimile lui Peter în timp ce urmărea cum Freddie părăsește pentru ultima oară casa, lăsând-o pustie și fără niciun sens și golind inimile celorlalți de o parte atât de bogată și de puternic vascularizată. Am văzut cum culorile vii se estompează până rămâne o imagine sepia și am pipăit hăul care se căsca în urma pașilor celor ce-l scoteau pentru ultima dată de pe scenă, ca o gaură neagră în țesătura timpului și a verosimilității. Am simțit cum mă strânge și pe mine cineva de mână, lipită de perete cum eram, în timp ce niște străini îl purtau pe ultimul drum. Apoi am închis ochii și l-am auzit cum îmi șoptește din altă lume: Who wants to live forever?...
Deși și-a dedicat întreaga viață de adult lumii muzicii, Freddie a fost mult mai mult de atât. A fost o umbră în spatele fiecărei paiete care a strălucit pe el și puțină amărăciune în fiecare zâmbet sincer și timid pe care l-a arborat vreodată. Asta mi-aș fi dorit să simt la filmul ăsta. Omul din spatele showman-ului, calmul dinaintea furtunii, sinceritatea. Altfel, mi se pare că ne mințim câte puțin de fiecare dată când ne zboară gândul către el. Moartea face și ea parte din viață. Iar lumina și culoarea nu vor umple niciodată golul.