Mai știi când spuneai că o să dureze pentru totdeauna? Ei bine, n-a durat.
Martie 2018
Întorceam spatele pentru totdeauna. Nu doar lui, ci întregii vieți de dinainte. A fost probabil cea mai dureroasă ruptură, ca și cum m-aș fi smuls pe mine din mine, fără să mă împuținez, ci, paradoxal, îngreunându-mă. Bolnav fiind, contaminezi tot ce atingi. Nimic nu va fi sănătos până când nu te vei însănătoși.
La 21 de ani, am trăit mai multe decât mi-am propus. Prea multe relații eșuate, conviețuiri ratate, cărți neterminate, amintirea difuză a unui viol care-mi iese prin piele din când în când, ca o așchie pe care n-ai reușit s-o scoți, așa că țesutul se mai inflamează când și când, doar ca să-ți amintească de treaba aia neterminată. N-am mai fost demult pe acasă. De fapt, n-am mai ieșit demult din casă. Au reînceput coșmarurile: cineva e tot timpul pe urmele mele, uneori mă găsește, alteori mă ratează la milimetru. Am intrat în casă și am găsit instalația de pom aprinsă. Am înnebunit. Luni de zile am crezut apoi că cineva intră la mine în casă în lipsa mea. Ies pe ușă regulamentar, uitându-mă în dreapta și-n stânga înainte să fac primul pas, ca să mă asigur că nu e nimeni și că n-a prins viață coșmarul nici azi.
Nu zic că n-am mai fost fericită, doar că mi s-a alterat gustul fericirii. La 21 de ani, fericire înseamnă calmul dintre două atacuri de panică. O după-amiază fără povara anxietății. Nu caut răspunsuri, fiindcă nici măcar nu știu ce să întreb. Mă mulțumesc cu puțin, din ce în ce mai puțin.
Martie 2018. Cu greu pot renunța la răul cel mai mare din viața mea, pentru că s-a camuflat excelent într-un bine iluzoriu. Omul ăsta a fost lângă mine când începeam să plâng din senin, îndura privirile amenințătoare ale celor din metrou când mă strângea de mână ca să-mi găsesc drumul înapoi printre lacrimile care țâșneau de nicăieri. Într-o după-amiază m-a luat la el acasă ca să dorm câteva ore, pentru că la mine simțeam că mă strâng pereții. Îmi plăcea să știu că am unde să mă întorc și simțeam că mi-am găsit pacea, atât cât și-o poate găsi un om care nu știe cum arată liniștea adevărată.
Ianuarie-februarie 2018
Mă privește impasibil cum mă învelesc cu covorul de pe jos, în convulsii, încercând să-l conving să nu plece. Nu am argumente, dar las tânguielile astea lamentabile să vorbească pentru mine. În semi-întunericul camerei mirosind pregnant a țigară, ma zvârcolesc la picioarele lui, neîndrăznind să privesc în sus. Încet-încet, accept faptul că nu mă mai vrea. Cine-l poate condamna? Deznădejdea se transformă în furie, apoi în ură încrâncenată. Mă ridic brusc și-l împing spre ușă, dar nu vrea să plece. Vrea să se asigure că sunt bine, chipurile. Îi înfig mâna în gât și-l împing afară din apartament, dar se opintește și nu se lasă dus. Așa că mutăm scandalul pe coridor.
„Cheamă poliția, hai. Știi că nu plec.”
Pe holul blocului se vede încă în lumină sclipiciul auriu cu care ne-am bătut în noaptea de Revelion. Amintirile plăcute se bat cu visele negre, dar din coșmarul ăsta nu mă poate trezi nimeni niciodată. Ce mă fac dacă nu pleacă? Îmi amintesc privirea lui turbată de când încerca să-mi smulgă din mână cuțitul cu care voiam să scot ochii din pozele de pe rafturi. Nu-mi plăcea cum arătam în toate pozele alea, nu-mi plăcea contrastul ăla hidos dintre mine, cea care încă mai avea pentru ce să se zbată, și mine, cea de acum, care se lupta cu gelozia și imprevizibilitatea unui om mai bolnav decât mine, care, cu conflictele lui artificiale, mă ajuta să mai simt ceva.
Mi-a fost frică că o să se întoarcă. Credeam că mă urmărește și că n-o să scap în veci. Apoi mi-a cerut înapoi toate cadourile și a dispărut definitiv. Înghețată și mânioasă, la metrou la Titan, nu-mi dădeam seama de ce nu e convins că pe el îl vreau.
„Mi-ai dat doar exemple de relații disfuncționale când mi-ai zis că ai mei și ai tăi îți dau speranță că într-o zi va fi bine și între noi.”
Îmi doresc să se ducă toate dracului, dar mai ales el. Să se ducă de unde a venit și să nu mă mai privească niciodată în ochi. A doua zi dimineața trebuia să fiu înapoi în arhive, am o cercetare de făcut. Împărțită între facultate, arhive și o relație care-mi rodea cartilajele și ligamentele, nu credeam că voi mai termina vreodată ceva. Sfârșitul timpului părea mai aproape decât orice țintă mi-aș fi stabilit. A intrat după mine în metrou, m-a întrebat pentru a mia oară dacă asta e ceea ce-mi doresc cu adevărat, și-a smuls brățara pe care i-am făcut-o cadou de Crăciun și a coborât la următoarea stație. Meschinăria asta îmi hrănește nervii suficient cât să mă țină demnă până acasă, unde o să pot să plâng și să-l blestem în voie.
Toate sunt terne și fade, totul e insipid, iar durerea e surdă, pentru că inima a fost oarbă. La câteva luni distanță, eu, cea de la 22 de ani, se refăcea pe terasa unui sanatoriu de nevroze, în timp ce colegii mei dădeau licența. Zgârieturile de pe mâini începeau să dispară, iar lunile întregi de tratament inadecvat transpirau afară din toți porii, pe măsură ce somnul meu devenea din ce în ce mai sănătos și mai odihnitor. Ce nu-ți va spune nimeni e că nu vei mai fi la fel de ușor de iubit, sănătoasă fiind. Nu te vrea nimeni stăpână pe tine. Nu valorezi nimic dacă nu poți fi „salvată”. Așa că fă-ți un bine și adună-te singură, ia-te de pe jos, dă-te de toți pereții.
E necesar. Dă-ți voie să nu simți nimic o vreme, pentru ca mai apoi să te bucuri de toată bogăția asta de senzații. E decembrie, anul de grație 2018. Am scuturat anxietatea de pe oase acum câteva luni și respir neasistată de tot atâta timp.
An errant soul, homeless and foul, all done but the will to live to tell the tale.
Comentários